Lorand Balint (Boti)

The exceptional person has premises leading to an active mind; he doesn’t rest too easily at any one level of his own development, and he doesn’t take too much as given. Now, we cannot achieve everything at once. We must always take some things as given until our developments permits us to question them. But the exceptional person acts on the premise: “I must find things out for myself; i must go beyond what is now known.” The well- trained, but unexceptional, person acts on the premise of taking things as given: “this is an established profession. It has demanding standards, and it takes a lot of work to comply with these standards. I’ll fulfill all of the requirements set by my profession. I’ll learn everything required. I’ll read the appropriate journals and be as good a practitioner as any.” That is the premise of stagnation.

Sunt fundamental impotriva campaniei la care sunt expus zilele astea pe net: Arată-le străinilor că România nu se rezumă la cerşetori. SPUNE-LE că şi tu eşti român. Şi ăsta ar trebui să fie un motiv de mândrie pentru ei, doar te au în ţara lor…

Prin 2007 unul dintre oamenii mei foarte isteti din America Latina era o fata din Chile care lucra in biroul Leo Burnett din Mexico City. Ii mergea mintea foarte bine, era foarte organizata, muncea mult. Dar era obsedata efectiv de faptul ca vine din Chile, ca trebuie sa le dovedeasca tot timpul oamenilor din jur ca este la nivelul lor, ca cineva venit din Chile poate face fata la o pozitie regionala ca a ei. Si reusea sa plictiseasca pe toata lumea cu chestia asta, sa te faca sa-ti pui intrebari despre ea pe care nu ti le-ai fi pus niciodata altfel. “I know I am Chilean…” You know that a Chilean did this…” This is in Chile …”. Transpira un complex de inferioritate foarte puternic care in pozitia ei era o problema.  Am stat si am vorbit cu ea, i-am explicat ca nu este cazul sa simta asa, ca faptul ca este din Chile sau Brazilia sau Mexic nu are nici o importanta pentru cei din jur, ca are foarte multe puncte tari etc, etc. M-a ascultat, a dat din cap si mi-a explicat ca nu am cum sa inteleg ca lumea are niste prejudecati extrem de negative vis-à-vis de Chile si chilieni si ca ea e convinsa ca trebuie sa munceasca de 2 ori mai mult ca colegii ei pentru a dovedi contrariul… Am urmarit-o in timp si niciodata nu a reusit sa se transforme in liderul care ar fi putut fi.

Convingerea mea este ca suntem cu atat mai mici cu cat strigam in gura mare ca si noi suntem mari.

Spuneam zilele trecute intr-un training de Marketing ca pozitionarea marcilor are loc in mintea consumatorilor si ca este influentata direct de zona in care acestia plaseaza marcile respective. Cand consumatorii se gandesc la Coca Cola vs. Pepsi Cola s-ar putea ca aceasta sa scoreze foarte bine la “iti da energie”. Daca insa iau in considerare si Red Bull s-ar putea sa perceapa Coca Cola ca fiind nu foarte performanta la acest capitol. Cand iti gandesti strategia este foarte important sa intelegi unde te plaseaza consumatorii si sa ajustezi abordarea in consecinta.

Observand primele reactii parese ca discursul Regelui Mihai I al Romaniei a reusit sa modifice “frame of reference-ul” multor romani: politicienii romani nu mai sunt comparati intre ei (Traian Basescu vs. Crin Antenescu vs. Victor Ponta… toti o apa si un pamant pentru multi oameni) ci si cu Casa Regala.

Acum 2-3 luni Traian Basescu l-a atacat pe Rege Mihai I al Romaniei pentru ca intelesese miscarea pe care o pregatea USL-ul: o miscare clasica de depozitionare prin aducerea unui al treilea element in joc.

Pierzator pe termen scurt pare Traian Basescu care pentru unii oameni este un reformator in comparatie cu Victor Ponta si Crin Antonescu, dar care paleste rau de tot in fata Regelui. Si aici cred ca a fost cheia aducerii regelui, respectiv incercarii blocarii discursului.
Zic pe termen scurt pentru ca iesirile agresive in public ale liderilor USL par sa reaminteasca oamenilor ca de fapt alegerea este intre Traian Basescu / Emil Boc si ei.
In plus, opozitia nu vine sa ocupe noul teritoriu proaspat creat pentru ca,, prin atitudinea si limbajul adopatate in ultimii ani atat Victor Ponta, cat si Crin Antonescu sunt mai aproape de Traian Basescu decat de Rege.
Astfel este de urmarit cine se va misca cel mai bine si va aduce candidati care sa beneficieze de noul teritoriu, candidati credibili (Monica Macovei, Klaus Iohannis).

De vazut. La urma urmei si Coca Cola a lansat Burn pentru a lupta cu Red Bull.

mai multe & mai des din marketing pe www.facebook.com/platypusgroup

Saptamanile acestea sunt implicat intr-un proiect care presupune ca eu sa tin 10 sesiuni de training a cate 3 ore pe acelasi subiect. daca initial imi faceam griji ca o sa ma plictisesc sa zic acelasi lucru de 10 ori, dupa 6 sesiuni pot spune ca nu e cazul: sesiunile difera substantial in functie de grupul de oameni din sala, de interactiunile si dinamica dintre ei. Doua sesiuni nu seamana una cu alta si discutiile sunt captivante pentru mine.

In alta ordine de idei mi se confirma faptul ca networkingul nu este punctul nostru forte – ff putina interactiune intre participanti in afara discutiilor sau exercitiilor de grup (ma refer la pauze, inainte sau dupa training). Aceeasi observatie am avut-o la trainingul 100% Client Service unde au participat oameni de client service din agentii de publicitate din Bucuresti: f putina interactiune. inainte de inceputul trainingului participantii stateau linistiti in scaune si nu vorbeau cu dei din stanga sau dreapta lor.

Anul trecut am inchiriat un apartament in Piata Romana si mi-am dat seama din discutii si limbajul corpului ca proprietara era foarte reticenta in alegerea chiriasului. Moment in care am directionat-o catre blog, linkedin si facebook pentru a afla mai multe despre mine.Banuiesc ca informatiile gasite au completat ceea ce a vazut in real life a.i. s-a lamurit complet si din momentul respectiv am avut o relatie foarte buna.

Am fost astazi ca spectator la evenimentul BBDO 20 de ani si ascultandu-l pe invitatul special Simon Bond as fi vrut sa completez cu cate ceva cele spuse de el. Pentru a ilustra noile paradigme ale comunicarii centrate in jurul acts vs ads, Simon a folosit cateva exemple interesante.

1. Unul dintre ele a fost Southwest Airlines din US care au dat mana libera echipajelor avioanelor lor sa prezinte cum cred ei ca este mai interesant informatiile despre zbor si au obtinut astfel cu un cost minim super expunere media (http://www.youtube.com/watch?v=fNU0M2dG5h8 ). Ce as puncta aici este faptul ca Southwest Airlines poate face asta pentru ca isi asuma ca model de business acest lucru. De exemplu, pentru recrutarea noilor angajati care vor intra in contact direct cu consumatorii SA organizeaza auditii in teatre/cinematografe…. Candidatii sunt invitati sa dovedeasca ca au talent si trebuie sa evolueze pe scena – sa danseze, cante, recite, jongleze (ce vor ei). Astfel se asigura ca angajatii care vor lucra direct cu publicul vor fi dezinvolti, in largul lor si ca le va face placere acest lucru.

2. Un al doilea exemplu a fost despre revolutia consumatorilor din Israel impotriva producatorilor de branza care au scumpit semnificativ branza in ultima perioada (http://globalspin.blogs.time.com/2011/06/30/facebook-revolution-in-israel-takes-the-form-of-cottage-cheese/) . Rezultatul final a fost reducerea cu 25% a pretului de catre toti producatorii.  Ceea ce as puncta aici este faptul ca oamenii s-au unit (peste 100 000 pe facebook) si au pus informatie langa informatie pana cand au avut un caz interesant in fata publicului larg. La un moment dat erau chiar analize complexe ale structurii de cost – cat i-ar costa pe producatori sa produca si sa puna in raft produsele. Transparenta dobandeste dintr-o data alte valente si implicatiile sunt mult mai mari decat cele legate doar de comunicare.

Trebuie sa recunosc ca am fost tentat sa profit de prezenta in sala a oamenilor de marketing de la clienti si sa le atrag atentia ca subiectul este mult mai mare, ca efortul cerut de noile realitati este mult mai mare si ca zona de colaborare din ziua de azi intre agentie si client poate fi mult mai larga. Sa le atrag atentia oamenilor din agentie ca trebuie sa ne implicam mult mai mult – chiar si in zone in care nu este treaba noasta (pentru unul dintre clientii mei am fost si am lucrat direct cu headhunterul care se ocupa de recrutarea lor dand o mana de ajutor sa inteleaga mai bine situatia marcii si a companiei. Nu am luat bani pentru aceasta activitate dar nu tot ce facem trebuie sa fie direct productiv).

PS M-am hotarat sa scriu acest post ascultandu-l in cadrul aceluiasi eveniment pe Andi Moisescu vorbind despre brandingul personal si despre importanta blogului

Ma uit la rezultatele BAC-ului 2011 si imi vin in minte toate discutiile pe care le-am avut in ultima perioada legat de marketing si educatie: daca nu reusesti sa le inspiri elevilor dorinta de a invata, daca nu le trezesti interesul fata de materia predata nu ai absolut nici o sansa sa ramana cu ceva la terminarea scolii.

In cadrul discutiilor pot spune ca am pus multa lume pe ganduri in momentul in care le-am povestit cum as preda eu elevilor Teoria Planului Inclinat din Fizica: ne place sau nu ne place, unul dintre modelele din ziua de azi este domnul Gheorghe Becali – om de afaceri, patron al echipei de fotbal Steaua Bucuresti si fericit posesor al unui automobil Maybach achizitionat (dupa cum stie toata suflarea romaneasca) cu cateva sute de mii de euro. I-as intreba pe elevi ce cred: poate Maybachul domnului Becali sa urce o trambulina pentru sariturile cu schiurile stiind ca are o lungime de 90m, o inclinatie maxima de 80 grade si este acoperita cu gheata? Daca da, de ce? Daca nu, de ce?

Sunt convins ca as genera discutii aprinse (mai ales intre baieti) despre ce poate si ce nu poate masina, despre cauciucuri de iarna/vara, despre inclinatia pantei si despre fortele ce actioneaza asupra masinii. Si as conduce discutia catre un moment in care as putea introduce in mod natural teoria planului inclinat, as avea oportunitatea sa le explic cum stau exact lucrurile. Ca asupra masinii actioneaza mai multe forte – normala perpendiculara pe plan, atractia gravitationala, forta de frecare, etc, etc.

Cu alte cuvinte, mai intai le-as capta interesul si imaginatia (uau – cum ar fi sa conduci un Maybach?!), i-as provoca sa-si foloseasca mintea si sa vina cu gandurile proprii si abia apoi le-as prezenta solutia. As aduce in lumea reala un subiect altfel destul de abstract.

Si poate chiar vom reusi impreuna sa demonstram ca Maybach-ul nu poate urca o astfel de panta si ca de fapt are mari dificultati sa urce aproape orice panta acoperita de zapada (doar are tractiune spate) si ca poate nu merita sa dai atatia bani pe o masina.

Zilele trecute am fost la Egoistul cu Radu Beligan si in timp ce ascultam telefoanele mobile sunand cand intr-o parte a salii cand intr-alta m-am gandit ce s-ar putea face astfel incat acest fenomen sa fie redus la minimum.

As fi curios sa vad efectul difuzarii chiar inainte de inceperea spectacolului a unui fragment din Ghidul Nesimtitului citit de Radu Beligan:

ghidul nesimţitului

cum să simţi un nesimţit

nesimţitul român nu seamănă cu cel belgian, azer sau panamez şi nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are xxnje ne sais quoi care-l face inimitabil şi greu, dacă nu aproape imposibil, de clasificat.

Şi mai are ceva nesimţitul român: un decalog de la care nu se abate şi un set de convingeri pe care ţi-e cu neputinţă să i le zdruncini. Trăsătura lui definitorie pare, astăzi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vieţii în oraşele mari nu se mai poate întoarce în loc fără să dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici măcar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garantează izbăvirea. Nesimţitul român este agentul unei molime căreia societatea nu i-a aflat leacul………………

La cinematograf, scenariul suferă modificări importante. In primul rând, nesimţitul nu vine singur, ci fie cu perechea, fie cu gaşca. în al doilea, aici folosirea telefonului mobil nu mai este privită cu aceeaşi adversitate ca la teatru, unde mândrul posesor avea parte imediat de figuri constipate şi de reproşuri şoptite. La film poţi să vorbeşti cu jumătăţile de oră. Dacă rulează un thriller sau un film istoric, hărmălaia instalaţiei quadrofonice e atât de mare, încât nu te auzi nici dacă răcneşti din toţi bojocii. In plus, sala de cinematograf pune la dispoziţie destule…………………..

Ceva imi spune ca ar functiona extrem de bine pentru ca nesimtitii care ajung totusi la teatru nu vor sa fie stampilati chiar asa de direct ca nesimtiti.

La film am dubii – cred ca efectul ar fi mult mai mic. majoritatii nesimtitilor de film le place recunoasterea publicului

1. De 35 de ani invat sa fiu roman si se pare ca inca mai am mult de tras. Exista un mod romanesc de a face lucrurile, de a reusi sa misti si sa ai succes. De a tine cont de anumite lucruri cand te ajuta, pentru ca apoi sa le uiti cand nu te ajuta. Exista un mod romanesc de a arunca cu noroi peste ceva/cineva si nici 24 de ore mai tarziu sa ridici in slavi lucrul acela – sa-l faci simbol national pentru ca a dobandit recunoastere internationala. Parese ca imi place acest mod romanesc – altfel nu as mai fi pe meleagurile astea de mult timp.

2. Marketingul si comunicarea m-au fascinat de mic copil si ma numar printre norocosii care au reusit sa faca in viata ceea ce ii pasioneaza. niciodata insa marketing si comunicare nu au insemnat si nu vor insemna festivaluri si premii la festivaluri – ci cantecelul corect catre publicul corect.

3. felicitari McCann pentru Dedeman. Cu o saptamana inainte de Effie, fara sa stiu macar ca a fost inscrisa in festival, intr-o discutie cu Ioana (Iordache) dadeam exemplu Dedeman ca o marca la construirea careia mi-ar fi placut sa iau parte.

Am scos posturile la cateva ore dupa ce:

- am vazut home page-ul adage.com. Guvernul Romaniei ar trebui sa returneze fondurile investite in campanie – reclama facuta Romaniei face cat 10 valuri de carpathian gardens.

- am vazut reactiile extrem de pozitive ale romanilor din industrie care putin inainte spalasera pe jos cu echipa si campania respectiva.

Eram in Bucuresti in momentul in care am auzit la radio ca Mexicul a legalizat consumul de cocaina, LSD, heroina si mi-am amintit instantaneu de modul extrem de original in care un profesor mi-a predat in cadrul unui training pe Competitive War Games modelul Porter 5 Forces – ajutandu-ma astfel sa inteleg pentru totdeauna cate au pe cap clientii mei in plus fata de comunicare. Ne-a demonstrat in cateva minute de ce industria drogurilor este cea mai profitabila din lume:

Pentru ca competitia nu este reala lumea fiind impartita in teritorii detinute de diversele mafii. Cosa Nostra opereaza in Sudul Europei, Mafia Corsicana in Europa de Vest, Triadele in Honk Kong si China, Yakuza in Japonia, Cartelul Drogurilor din Medellin in America Latina, etc. Ceea ce vedem la televizor ca fiind batalii intre bande rivale nu este de fapt competitie reala, bandele fiind subordonate si functionand conform regulilor generale impuse de cei care guverneaza zona lor. (1 – rivalry)

Pentru ca existe niste bariere extrem de solide in calea patrunderii pe piata a unor noi jucatori: de regula sfarsesc inghesuiti intr-un geamantan, cu niste nisip sau apa in plamani. Pentru a nu li se intampla asta au nevoie de resurse uriase – bani, sprijin politic, oameni, etc. (2 – entry barriers)

Pentru ca furnizorii sunt limitati si foarte bine organizati. America Centrala si Asia Centrala si de Est furnizeaza 80% din productia de droguri a lumii. Sunt locuri pe care le controleaza o mana de organizatii, iar in restul lumii autoritatile nu te lasa sa cultivi nimic. (3 – suppliers)

Pentru ca cumparatorii sunt fragmentati si de foarte multe ori dependenti de droguri astfel incat exista doar o elasticitate a veniturilor (dau pe droguri atatia bani cati au) (4: buyers)

Pentru ca nu exista produse care sa le substituie (deoarece este ilegal sa produci droguri companiile stau deoparte, nu se investeste in R&D) (5: substitutes)

In incheiere, pentru a nu avea nici o sansa sa uitam ceea ce ne-a predat, ne-a rugat sa facem un mini landscape war game: sa ne imaginam ca suntem capii mafiei mondiale a drogurilor, ca ne-am adunat intr-un punct de pe glob (un fel de global meeting) si, in timp ce analizam situatia afacerilor ne punem intrebarea ce ar putea merge rau in viitor, ce anume ne-ar putea periclita afacerile si profitabilitatea acestora. Suntem inconjurati de consilierii nostri si suntem foarte seriosi in ceea ce facem. Concluzia jocului de-a razboiul? Legalizarea afacerilor cu droguri este cel mai mare pericol pentru noi si trebuie sa alocam oricate resurse este nevoie pentru a o impiedica. Bani, oameni, armament – orice este nevoie. Trebuie sa fim pregatiti sa finantam campanii impotriva legalizarii – ideal prin intermediul unor organizatii cat mai cinstite – care sa creada sincer in ceea ce fac. Sa le ajutam sa aiba o voce cat mai puternica in societate. Trebuie sa fim pregatiti sa eliminam fizic orice sustinator al legalizarii drogurilor.

Am incurca-o pentru ca:

- apar noi concurenti puternici pe care nu putem sa-I eliminam (poate companiile farmaceutice)

- apar produse alternative (de genul consumatorii vor putea cumpara de la magazin pastile albastre imbunatatite cu niste cocaina)

- cumparatorii vor avea de ales intre a cumpara de la farmacie sau de la dealerul de la colt

- se vor putea cultiva plante datatoare de droguri oriunde in lume

Acestea fiind zise, trebuie sa recunosc ca iti cam vine sa ceri legalizarea drogurilor sau cel putin nu prea iti mai vine sa deschizi gura impotriva acesteia (oare fac jocul mafiei?).

Dar scopul cursului nu a fost o dezbatere legata de legalizarea sau nu a drogurilor (sunt mult mai multi factori de luat in calcul pentru o astfel de decizie), drogurile au fost folosite doar ca exemplu pentru explicarea faptului ca sunt niste lucruri clare ce determina profitabilitatea unei industrii si a companiilor din acea industrie. Un exemplu de altfel foarte memorabil si care te forteaza sa te gandesti serios la el.

lectia de negociere tata catre fiu. ceva de genul: nu trebuie sa dovedesti ca ai dreptate, trebuie doar sa dovedesti ca celalalt greseste undeva:

Nick: Okay, let’s say that you’re defending chocolate and I’m defending vanilla. Now, if I were to say to you, “Vanilla’s the best flavor ice cream”, you’d say …?

Joey: “No, chocolate is.”

Nick: Exactly. But you can’t win that argument. So, I’ll ask you: So you think chocolate is the end-all and be-all of ice cream, do you?

Joey: It’s the best ice cream; I wouldn’t order any other.

Nick: Oh. So it’s all chocolate for you, is it?

Joey: Yes, chocolate is all I need.

Nick: Well, I need more than chocolate. And for that matter, I need more than vanilla. I believe that we need freedom and choice when it comes to our ice cream, and that, Joey Naylor, that is the definition of liberty.

Joey: But that’s not what we’re talking about.

Nick: Ah, but that’s what I’m talking about.

Joey: But … you didn’t prove that vanilla’s the best.

Nick: I didn’t have to. I proved that you’re wrong, and if you’re wrong, I’m right.

Joey: But you still didn’t convince me.

Nick: Because I’m not after you. I’m after them.

O cercetare simpla cu rezultate interesante: daca un chelner repeta fiecare element din comanda primita va primi un bacsis semnificativ mai mare (Rick van Baaren de la universitatea din Nijmegen sustine ca se dubleaza) versus situatia in care zice simplu: ok, am inteles – sau ceva de genul acesta.

Data viitoare cand mergeti la un fastfood urmariti cu atentie cum sunteti intrebati daca vreti un ketchup, o salata sau un meniu mai mare. S-ar putea sa descoperiti patternuri interesante -pentru maximizarea rezultatelor fiecare angajat al unui lant de restaurante sa foloseasca aceleasi cuvinte / aceeasi abordare.

Ieri am fost in Utrecht la meciul cu AZ Alkmaar. Citisem in ziarele din Romania ca meciul este Sold Out, dar mi-am zic ca tot merita sa vin, sa simt atmosfera din jurul meciului, sa-mi cumpar o esarfa cu Nesu – sa iau parte la evenimentul menit sa-i transmita ganduri pozitive lui Mihai. Nu stiu daca ajuta sau nu, dar de stricat nu-i strica cu siguranta.

Am ajuns la stadion cu 3 ore mai devreme in speranta ca poate cineva va trebui din diferite motive sa vanda un bilet. Cum am ajuns mi-am cumparat o esarfa tricolora, am pus-o la gat si m-am invartit prin jurul stadionului, incercat sa-mi dau seama unde s-ar duce o persoana sa vinda biletul extra. Am intrat in vorba cu 2-3 oameni care la fel vroiau un bilet, apoi dupa aproximativ 1 ora am avut o surpriza de proportii: un barbat venit cu 2 copii la meci m-a abordat si mi-a oferit un bilet la meci. Gratis, sa intru si sa vad meciul. Nu vorbea prea bine engleza (de fapt aproape deloc), zambea si a insistat sa iau biletul. Copiii erau toti un zambet, se distrau vazand reactia mea total uimita. Intelesesera ca sunt din Romania, ca am venit pentru Nesu.

Si asa am intrat pe stadion unde oamenii cantau We love you Nesu, yes we do in timp ce Utrecht a inscris rapid doua goluri. La pauza 2-0 si intru in vorba cu cei din jurul meu.

Moment in care inteleg ca sunt din Romania si incepe nebunia: Este din romania! Ca Nesu! Il iubim pe Mihai!

Au venit o multime de oameni din jur, ne-am strans mainile, am facut poze, m-au intrebat despre Nesu, mama/tatal/sotia lui, despre Romania, Bucuresti. Mi-au zis ca au fost impresionati cand fanii Steaua l-au aplaudat pe Nesu la meciul din Europa League.

Si am mai primit un cadou: manusi de portar Utrecht! De la un barbat cu care nu schimbasem 2 cuvinte, doar ne dadusem mana cateva minute mai devreme. Nu vorbea engleza, dar mi-a zambit si mi-a facut semn de genul amintire, eu imi iau altele (banuiesc).

Ceea ce i se intampla lui Nesu scoate ce e mai bun in oameni, dar trebuie sa recunosc ca oamenii au vorbit foarte mult despre ceea ce facea Mihai inainte si mi-am dat seama ca si-a construit o relatie cu oamenii mult inainte de evenimentul nefericit.

Sper sa-si revina cat sa se bucure de viata pentru ca este foarte frumoasa. Pentru mine secundele care au dus la accidentarea crunta a lui Mihai sunt inca o dovada ca viata este scurta si ca sunt dator sa profit de cat mai multe dintre oportunitatile pe care mi le ofera.

Sanatate Nesu si merci pentru lucrurile facute pana acum.

PS Am avut oportunitatea de a merge la Utrecht pentru ca am training in Antwerp care nu este departe. Imi amintesc alta zi in care aveam intalniri in Zug (Elvetia) si aveam escala in Amsterdam. Am cerut sa am cat mai multe ore la dispozitie si am mers in Rotterdam la o expozitie dedicata Braziliei. Super zi. Acestea sunt doar un tip de oportunitate care exista pentru multi dintre noi, trebuie doar facut pasul extra pentru a profita de ele.

In rio fiind ne pregateam sa mergem sa-l vedem pe Obama vorbind publicului in piata centrala cand am aflat ca din motive de securitate discursul s-a mutat in teatrul national (in postul anterior mentionam ca unii reufacatori au rachete in dotare). Zic eu: asta este! Nu-l vedem pe Obama – data viitoare. Prietenii englezi au abordat altfel situatia: au deschis laptopul, au cautat pe net un pic si apoi au scris ambasadei lor din Brazilia zicandu-le ca sunt ca voluntari in Rio si au nevoie de ajutor sa obtina invitatii la eveniment. Le-a luat 5 minute si mi-au explicat ca nu cred ca sunt sanse prea mari, dar daca nu incearca nu au nici o sansa. Absolut corect.

Azi m-am hotarat sa merg la meciul de maine al lui Utrecht, meci in care suporterii planuiesc sa-i transmita mesaje de incurajare lui Nesu care este intr-o situatie foarte grea (am training in Antwerp si aterizez in Amsterdam asa ca pot sa deviez un pic). Nu am reusit sa gasesc bilet online, dar am scris clubului zicand ca vin din Bucuresti si cerandu-le ajutorul sa cumpar un bilet. Nu cred ca o sa apuce sa-mi raspunda macar in timp util, dar merita incercat.

Cateva lucruri mai putin stiute prin partea noastra de lume legat de favelele din Rio de Janeiro – scurt sumar al discutiilor cu diversi localnici.

Sunt cateva sute de favele doar in Rio, statul reusind sa pacifice pana in Martie 25 dintre ele ca parte a pregatirilor pentru Campionatul Mondial de Fotbal si a Olimpiadei.

Ce inseamna pacificare: pana nu de mult, statul nu avea nici un rol prin favele – nu calca picior de politist pe acolo. Logic, in favele s-au dezvoltat tot felul de activitati ilegale in Brazilia, dar permise de sefii favelei care conduc pe baza unor cutume stabilite de-a lungul timpului. Cat timp respecta aceste reguli nescrise, pentru oamenii care traiesc in favela lucrurile sunt ok. Cand sefii considera ca nu le respecta apar problemele. Daca furi o gaina, risti sa-ti pierzi niste degete sau mana. Sau sa incasezi o super bataie. Sau ce se practica in locul respectiv.

Anul trecut guvernul a decis ca va prelua inapoi controlul asupra favelelor si intr-o zi a trimis trupele de politie sa pacifice prima dintre ele. Luati pe neasteptate, cei care controlau favela au raspuns si a iesit razboi de strada (inclusiv o racheta sol-aer a doborat un elicopter al politiei). La sfarsitul zilei Politia a fost respinsa. Dar lectia a fost invatata si dupa o scurta perioada tactica s-a schimbat: un reprezentant important al autoritatilor iese in media cu un anunt de genul: pe data de x, la ora 7 am trimitem trupele sa pacifice favela Y. Vor fi implicati direct 1000 politisti, 500 parasutisti, 20 tancuri, 10 elicoptere, 100 de soldati ai trupelor speciale. In spijinul lor vor fi 10 000 de soldati, …. Nu se vor opri pana nu vor controla favela – chiar daca procesul va dura cateva saptamani.

Evenimentele au dovedit ca strategia a functionat, favelele fiind parasite inainte de ziua x de catre cei care ar fi putut avea probleme.

Politia intra, controleaza fiecare coltisor si incepand din acel moment nu mai pleaca din zona.

Zona care de cele mai multe ori este oricum un “fund de caldare” – nu duce nicaieri, intri in ea doar daca ai ceva de facut acolo.

In acest moment, in mod teoretic in favelele pacificate domneste legea: se fura mai putin curent electric, daca cineva iti fura gaina ajunge in inchisoare. Teoretic pentru ca odata gaina furata trebuie sa te duci sa faci plangere, sa vina politistul sa gaseasca dovezi, sa-l aresteze … Lucruri care  nu prea se intampla a.i. in multe locuri incepe incet incet sa se instaleze haosul. Este adevarat s-a redus dramatic traficul de droguri si de arme (care oricum in interiorul favelei nu pare sa fi fost o problema – cei cu bani, clientii, locuind in afara lor oricum), dar au aparut lucruri care ii afecteaza direct pe locuitorii zonei

Din cele 6-7000 de favele (dupa unele surse), doar 10 – 20 parese ca aveau probleme intr-adevar mari. Restul sunt comunitati care duc o viata normala, pe baza unor reguli asumate pana la urma de catre toti cei din cartier. Oamenii se distreaza, traiesc din plin – se simte asta din primele secunde. Se organizeaza petreceri stradale ca in oricare alt loc din Rio si multi localnici care nu stau in comunitate participa.

Eu am fost doar in favele pacificate (in 6 astfel de comunitati) pentru ca proiectele Iko Poran pe care le-am vizitat sunt in astfel de locuri. Pe deal sau in camp deschis sunt insiruiri de case una intr-alta, case nefinisate dar locuibile fara nici o problema in conditiile din Rio. Cu apa, curent electric, etc. Au taverne, scoli, magazine. Si oameni care rad si se distreaza tot timpul.

PS Favelele pacificate sunt numite “Politically Correct” – comunitati. let’s go to the community vs let’s go to the favela

Ieri si azi am avut training in Belgrad – “How to Maximize the Agency Revenue on Existing Clients”. Primul training Platypus in afara tarii. Parese ca a iesit super bine si oamenii au fost incantati (am primit super feedback), pot insa spune ca pana in ultimele secunde  nu am stiut daca este succes sau esec total. O atitudine extrem de diferita fata de ceea ce sunt obisnuit, mult mai incordat decat m-am asteptat. Fiind prima iesire dupa intoarcerea din Rio s-ar putea sa fi setat eu standardul prea sus (obisnuit cu zambet permanent pe buze), dar cred ca de fapt si de drept factorul principal a fost prezenta CEO-ului care la un moment dat incepuse sa corecteze echipele cand simtea ca pot da un raspuns mai bun. Faza este ca agreasem ca nu va face asta si ca vom incuraja oamenii sa discute si sa-si exprime liber gandurile. L-am pus la punct rapid si elegant, dar raul se pare ca fusese facut. Interesant este ca nu si-a dat seama ca ceea ce a zis a sunat ca o critica, lui i s-a parut ca a fost constructiv. Am fost tentat sa-l rog sa nu vina a doua zi, dar am trecut peste pentru ca adevarul este ca l-am vrut in sala: obiectivul meu si al Platypus este ca trainingul sa se reflecte in activitatile viitoare si asta are sanse mult mai mari sa se intample cand CEO-ul intreaba oamenii de sanatate din cand in cand.

Am fost intrebat de mai multe ori ce fac in trainingurile de marketing cu profesorii de scoala generala sau de liceu. Iata un exemplu:

Dialog

Eu: Colegii lui Stefan din clasa a 4-a de la scoala privata x au avut de facut un reportaj despre munca unuia dintre parintii lor. Filmulete, fotografii, interviuri cu diverse persoane care au legatura cu munca respectiva. Fiecare copil a prezentat in fata clasei si mi se pare foarte misto, cred ca este o initiativa pe care ar merita sa o implementeze mai multi profesori. Dezvolta abilitatile de prezentare, de planificare si organizare, ii apropie si mai mult pe copii de parinti pentru ca au inca un proiect comun + ceva skills-uri de reporter/fotograf/cameraman/editor.

El: da, pare interesant, dar la stat nu se poate!

Eu: se poate, de ce sa nu se poata?

El: pai sunt clase si cu 30-40 de copii. Nici nu apuca sa prezinte toti. Iti dai seama cat ar dura tot exercitiul?

Eu: nu foarte mult. La urma urmelor poti sa-i spargi in grupe de cate 7-8 si fiecare prezinta in fata grupei sale. Astfel au loc mai multe prezentari deodata.

El: Si oricum profesiunile parintilor nu sunt cele mai interesante, multi au parinti despartiti, nu prea au ce sa zica si ii punem in pozitii delicate pe multi dintre ei.

Eu: Pai sa nu fie focusata pe parinti atunci. Poate fi despre orice persoana interesanta din mediul lor: vecini, unchi, veri, frati, bunici. Daca exista cazuri in care nu au pe nimeni poate fac reportajul despre un profesor de la scoala sau despre cineva anume desemnat de profesor (si care este de acord sa colaboreze). Ideea rezista pentru ca nu este despre parinti.

El: si sa nu mai vorbim despre aparate foto sau camere de luat vederi. Cati au asa ceva!?

Eu: Reportaje se faceau si inainte de Iphone si erau foarte interesante. Ba chiar ar putea fi o conditie obligatorie: fara fotografii sau filme, vor trebui sa ilustreze ei personal punctele cheie. Dezvoltam si latura artistica. Sau pot sa faca simulari din plastilina, lut, betigase, orice. S-ar putea sa ne surprinda cu ceea ce gasesc.

El: Programa este foarte incarcata si profesorii nici nu apuca sa treaca prin tot ceea ce ii fac astia de la minister sa treaca prin. Nici nu poti sa-ti imaginezi cum este.

Eu: Invatatoarea mea – Istrate Luminita – gasea metode sa recupereze ora de muzica pierduta din diferite motive – de multe ori in ora de matematica. Ne punea concerte la pickup, ne ducea la concerte la filarmonica sau opereta. In anii 80! Daca vrei cu adevarat se gasesc solutii. Ce mi-as dori sa vad este o deschidere mai mare catre cautarea de solutii. Este simplu sa zici nu se poate, este mai interesant sa faci sa se poata. Focus pe motivele pentru care nu se poate si concentrarea pe solutii. Poate nu este o idee rea ca prezentarile sa aiba loc in saptamana de dinainte de inceperea scolii – pe sfarsitul vacantei de vara. Profesorii sunt oricum la scoala si poate proiectul este unul facultativ – face cine vrea.

Exista multe instrumente care sa stimuleze creativitatea, care sa ajute la gasirea de solutii la problemele cu care ne confruntam. Unul dintre ele este cunoscut sub numele de Realities / Possibilities

Pasii de urmat:

1. In prima faza este recomandata setarea clara a obiectivelor propuse. In scris pentru ca simplul exercitiu de scriere ajuta foarte tare.

2. Faza doi este listarea realitatilor legate de proiect. In detaliu.

3. Apoi este important de trecut prin fiecare element cu o serie de intrebari “Ce ar fi daca?”. Ce ar fi daca nu ar mai fin elementul? Ce ar fi daca l-am amplifica la maximum? Ce ar fi daca i-am adauga alte elemente? ……

4. In final imaginatia trebuie lasata sa zburde liber si sa vina cu raspunsuri posibile la fiecare intrebare. Noi idei vor aparea cu siguranta.

5. Ideile trebuie revazute prin prisma intrebarilor setate la inceput.

Reportaj Despre Munca Parintilor

1. Obiective

Sa ii ajutam pe copii sa-si dezvolte abilitati de prezentare

Sa ii ajutam sa inteleaga ceea ce inseamna planificarea unui proiect, disciplina in implementare

Sa le deschidem perspective asupra unui nou domeniu (jurnalism)

2. Realitatile

3&4. Ce ar fi daca … (exemple pe scurt)

3.1. Ce ar fi daca ar fi despre amandoi parintii?

Ce ar fi daca nu ar fi despre Parinti? => 4.1 de ce nu despre oricine?

3.2 Ce ar fi daca am incerca sa introducem in Programa?

Ce ar fi daca nu am avea Programa? => 4.2 De ce nu in Vacanta?

3.2 Ce ar fi daca ar trebui sa foloseasca si Camera Video si Aparat Foto si reportofon?

Ce ar fi daca si le-ar imprumuta unul altuia a.i. sa invete sa foloseasca mai multe tipuri de aparate?

Ce ar fi daca nu ar fi Camera Video, Aparat Foto, Reportofon? => 4.3 De ce nu prezentare libera / articol scris ca pentru ziar / prezentare folosind desene sau plastilina?

3.3. Ce ar fi daca ar fi mai multi de 40 de elevi? => 4.4. De ce nu am face-o la nivel de scoala? Poate o competitie?

Ce ar fi daca nu ar fi 40 de elevi ci mai putini? =>4.4. De ce nu grupe de cate 8?

5. Ideile adreseaza obiectivele pe care ni le-am setat la inceput?

De exemplu:

Ideea de a face o competitie la nivel de scoala poate ca nu ajuta sa conectam cu toti copiii pentru ca vor fi unii care vor sta deoparte si atunci nu ne atingem obiectivul de a-i implica pe toti copiii.

-        Ajuns in rio sunt preluat de unul dintre anagajatii ONG-ului cu care voi colabora – omul scos din bancul cu meseriasii: la strigatul meu disperat It’s RED, RED!! Trece cu viteza prin intersectie: Saturday evening 6 pm, no people in downtown Rio. Later, Later. Logic, in intersectiile unde aveam verde a incetinind automat.

-        Cand a blocat usile am stiut ca am intrat in zona delicata unde ar fi bine sa nu se strice masina. Sumbru rau, senzatie de zona ravasita de razboi.

-        Am vazut primii barbati in fusta, cu par lung si sanii mari. Echipati de distractie, mai sa se arunce in fata masinii. In cele 25 de minute de la aeroport pana la casa am invatat ca cazul in care o sa conduc prin Brazilia sa nu opresc daca nu trebuie neaparat, nu franez, claxonez: ocolesc si mergmai departe

-        In rio la 6.30 seara e intuneric. Si intr-adevar centrul este pustiu rau.

-        Casa: multe hamacuri, palmieri, bucatarie in aer liber. Foarte multi tineri – eu cu Sorin dam media de varsta peste cap

-        Din fata casei putem lua tramvaiul. Daca stam pe scara nu platim nimic. Se zice ca nu e usor sa stai pe scara pentru ca sunt curbe complicate si mai si sare de la diverse denivelari. Sorin zice ca probabil e complicat pentru ca te trag astia jos din mers si de asta e si gratis

-        E 1 am si sunt vreo 28 de grade. Plecat din ninsoarea din Bucuresti e un sentiment misto. Toata lumea e in slapi, bermude (nu neaparat si tricou).

-        Astazi probabil o iesire la Ipanema, dar cine stie ce si cum exact. Vedem cand s-o face dimineata.

Zilele trecute am citit in Le Journal du Dimanche un interviu cu Oscar Niemeyer – celebrul arhitect brazilian care la 103 ani inca lucreaza pe diverse proiecte (http://www.lejdd.fr/Style-de-vie/Actualite/Niemeyer-a-cree-le-musee-Pele-264473/). Chiar daca nu sunt de acord cu vederile lui de stanga (justificate intr-o oaracare masura tinand cont ca vin de la cineva care a vazut multe lucruri facute de-a lungul anilor de catre dreapta din America Latina), de fiecare data cand citesc cate ceva venit de la Niemeyer sunt impresionat de faptul ca la o asemenea varsta este extrem de proaspat, mai proaspat si cu un chef de viata mai mare decat al multor tineri din jurul meu.

Diseara o sa-l vad si o sa-l ascult pe Radu Beligan, un om care la 92 de ani va fi pe scena pentru 2 ore si va vorbi cu publicul sau.

Parca uiti de oboseala, de “apasarea incredibila a vietii de zi cu zi”. Gandindu-ma la cei doi chiar ca este cam aiureala – rasfat de copil mic.

In tren mergand de la Amsterdam la Bruxelles se serveste cafea Starbucks. Starbucks Via este adevarat, dar Starbucks. Caruciorul cu racoritoare, sandwich-uri, napolitate, ciocolati este decorat cu logo-ul Starbucks. Si imi amintesc o discutie pe care am avut-o in urma cu 10 zile in Haga la un pahar cu vin cu Anuraag (Global Marketing Heineken, pana de curand Business Partner in BBH Londra, mai inainte seful meu pe Europa de Vest in Leo Londra. Proaspat absolvent de ceva cursuri intensive la Harvard. Account Director pe John West cand au facut spotul cu ursul. Inca cateva Cannes-uri la activ). In ziua de astazi ai nevoie ca de aer de economii de scala. Cine reuseste, ii mananca de vii pe cei care nu. Este la fel de valabil si cand vine vorba despre comunicare. O idee trebuie / va trebui sa circule usor, sa implice costuri mici. Faci o campanie de equity pentru toata lumea, economisesti bani de agentie, salarii pe oameni de marketing, bani de productie, etc. Ce ai economisit dai in promotii, activari. Ai campanie de equity in paralel cu promotii. Nu acum promotie si apoi equity. Jacobs in Romania: Super bugete pe ATL in spatele unei campanii internationale, promotii peste promotii peste promotii in paralel. Contruiesc marca in timp ce dau promotiile. Si sunt profitabil.

La Bruxelles cateva vorbe de duh intr-un workshop condus de Andre de Barros Teixeira (Global Inovation prin multe companii (inclusiv membru al echipei care a dezvoltat si lansat New Coke; VicePresident  Inbev; VP Campbell Soup…). A spus el multe chestii interesante, fiind munca pe client nu am voie sa povestesc prea multe:

It is much easier to manage to work with a wild, wild horse that to push a lazy donkey.

What you see, nobody else can see.

Ideas need to be ideas for a while before turning them into a project.

You should never stand between a person and his/her dinner.

Dupa o zi intreaga in care am mancat un singur croissant ajungem in cele din urma pe la 20.15 la un restaurant in Gent. O rog pe ospatarita sa-mi aduca cat mai repede niste paine cu unt. Nu conteaza ce ne mai aduce dupa, mie o bucata de paine va rog. Zambeste belgian si-mi zice ca in 5 minute vine mancarea. NU, nu este bine!! Tare as vrea niste paine acum! Pleaca si peste 5 minute imi aduce mancarea: carne cruda!!!! Multa e adevarat, dar cruda ca si cum ar fi fost proaspat luata de pe bietele animale. Pui, vita, carnaciori + gratare sa ne gatim singuri ca asa e conceptul restaurantului: sa-ti faci singur gratarul pe masa ta. Si niste salata cu morcovi rasi, rosii, chestii adevarate. Norocul meu ca in timp ce gateam au venit cartofi gata prajiti ca nici frigaruia nu mai puteam sa o tin in mana.

La sfarsitul lui Februarie o sa plec  in Rio sa dezvolt impreuna cu un ONG brazilian un program de marketing pentru atragerea de voluntari din toata lumea catre Brazilia. Orice domeniu, orice calificare este bine venita (de exemplu cineva care stie sa danseze calusarii foarte bine va fi plasat intr-un ONG care lucreaza cu copiii din favele si i se vor crea conditii pentru a-i invata pe acestia sa danseze calusarii).

Nu voi fi platit pentru munca mea (din contra o sa am eu costuri de acoperit), dar experienta se anunta interesanta si sunt convins ca la sfarsitul ei voi fi mult mai destept.

Cateva ganduri:

1. nu-mi place ideea de voluntariat facut din altruism. Stiu ca aceasta afirmatie poate suna rau, dar acesta este adevarul. Nu cred in succesul initiativelor menite sa-i atraga pe oameni sa faca ceva pentru altcineva fara a avea nimic de castigat din asta. Nu zic ca nu se intampla si ca oamenii care fac acest lucru nu au respectul meu, dar cred ca rezultatele sunt mult mai bune in momentul in care toti cei implicati au ceva de castigat de pe urma colaborarii. Nu merg in Brazilia sa fac voluntariat (as face-o mult mai usor si eficient in Romania), merg in Brazilia pentru experienta, pentru a intalni oameni si provocari noi, pentru a face un proiect  de care sa fiu mandru. Deci nu merg manat de grija copiilor din favele, dar prin actiunile mele o sa le fac un bine. Si cred ca este ok.

Daca vom reusi sa identificam si sa comunicam catre diferitele publicuri tinta ceea ce au fiecare de castigat dintr-o astfel de experienta cred ca vom avea succes in efortul de a atrage oamenii catre Brazilia.

2. Una dintre tarile cheie pentru clientul meu principal Strauss Coffee BV este Brazilia unde suntem numarul 1 sau 2 (depinde de luna si de unitatea de masura). Experienta o sa ma ajute sa inteleg un pic mai bine Brazilia

3. Ajuns in Rio o sa fac 20 de ore de portugheza (curs intensiv)

4. O sa merg cu Sorin Psatta si e super. Sorin o sa dea o mana de ajutor pe proiectul mentionat, dar o sa aiba si multe alte activitati cu ONG-uri din Rio (pornind de la experienta de profesor, psiholog, lucrul cu copiii, etc)

5. Mi-am ales perioada astfel incat sa prind si Carnavalul de la Rio

6. O sa fie vara in plina iarna.

7. o sa merg la meci de fotbal in Brazilia (dupa ce am fost in Argentina)

8. O sa stau intr-o cladire plina de colegi din toata lumea veniti cu aceleasi ganduri ca si mine

9. O sa savurez caipirinha de la mama ei

10. o sa se intample multe lucruri pe care nu am cum sa le anticipez

11. este foarte misto ca avem o luna sabatica in leo burnett romania (dupa 7 ani cu agentia)

12. anul trecut am fost in Rotterdam sa vizitez o expozitie intitulata “Contemporary Brazil”. Arta moderna, fotografie, arhitectura. Super experienta. La fata locului ar trebui sa fie si mai si.

13. Oscar Niemeyer

14. brahma

15. cafea de la mama ei

In copilarie am citit o carticica “Pepe micul cubanez” si tin minte ca mi-a placut de Pepe si de barbosii care au avut curajul sa lupte si sa-l inlature pe diabolicul dictator Basta. Ma suparau tare turistii americani care ii dadeau cate un picior in cap saracului Pepe care incerca si el sa castide o moneda stergandu-le pantofii.

Ok, nu a trecut mult si m-am prins care este schema si ca era o carte scrisa la comanda care proslavea comunistii si pe Fidel Castro. Si totusi Pepe mi-a venit de foarte multe ori in minte cand am umblat prin tari foarte sarace (gen Filipine) si am fost alergat de copii care incercau sa castige un ban. Ceva, ceva mi-a ramas intiparit in creier.

Zilele trecut am citit Regele Havanei o carte care are ca personaj principal un copil sarac al Havenei lui Fidel (tot copil il consider chiar daca are 16 ani) si ma bucur ca am facut-o pentru ca un lucru este clar: sarac este naspa fie ca este vorba de comunism sau de capitalism si cred ca am reusit sa inchid cercul inceput cu Pepe.

Altfel cartea este extrem de directa si explicita – surprinde adolescenta unui om al strazii cu toate lucrurile pe care le implica. Inclusiv micile bucurii gen sex nebun cu alte persoane ale strazii (fie barbati sau femei). Si cand zic explicit, este explicit rau mai ales daca ma gandesc la detaliile pe care le ofera scriitorul inclusiv cand descrie jegul de pe sexul partenerilor – chestie care poate soca.

Havana din titlu poate fi foarte bine Ferentari – cred ca povestea ar fi la fel de naturala si adevarata.

Se apropie sfarsitul vacantei, ma uit peste to do-ul pana in iarna si ma simt in forma maxima :

1. In Leo Burnett cateva proiecte interesante pe Strauss Global si Strauss Romania ; Traininguri catre colegii din grup ;

2. Imi lansez propria firma de training cu focus pe marketing si comunicare ;

3. Cartea Being Client Service ;

4. Coordonarea unui Proiect al studentilor de la MBA

5. Sa lucrez pe doua proiecte (secrete deocamdata) in cadrul MBA-ului

6. Traininguri pe marketing si creativitate cu profesori de scoala si liceu in Iasi, Hunedoara si Brasov

7. Zborul la Red Bull FlugTag

8. Sa-mi organizez o luna de voluntariat in Africa / America Latina in 2011

9. Sa scriu doua case study-uri 100% romanesti (ma gandesc la Carturesti si poate Tudor Gheorghe – modul in care se reinventeaza. TBD)

10. Un proiect personal secret legat de Brasov si mobilierul stradal

11. Sa dezvolt doua traininguri noi pe care sa le tin eu

Suna bine.